Despre conştiinţă…

Conform DEX există mai multe definiţii pentru conştiinţă; una ar fi că reprezintă o cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul său, faptul de a-şi da seama, de înţelegere; sau, forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realităţii obiective, produs al materiei superior organizate-creierul uman-, şi al vieţii sociale; sau ansamblul de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzaţii, percepţii, reprezentări, noţiuni, judecăţi, raţionamente, inclusiv procese afective şi voliţionale. Însă oricum am defini-o, cu siguranţă nu este uşor de discutat despre un subiect al cărui studiu ştiinţific este oarecum la început şi despre care de-a lungul timpului mai degrabă s-a filosofat, iar la modul concret se cunoaşte prea puţin.

1411575942262_wps_55_Bright_blue_brain_3D_illu

Fără doar şi poate conştiinţa este un produs al creierului, iar creierul, un produs al evoluţiei, şi cu siguranţă orice încercare de a explica conştiinţa, trebuie să aibă şi o componentă evoluţionistă, trebuie să existe şi o explicaţie evoluţionistă a apariţiei la un moment dat a conştiinţei. De-a lungul evoluţiei vieţii pe Pământ, creierul a crescut în dimensiuni, s-a dezvoltat în complexitate, iar funcţia centrală a conştiinţei în contextul evoluţiei trebuie să fii fost aceea de a face categoriile de fapte disponibile pentru un animal şi prin urmare de a-i îngădui să fie atent la ele, să se gândească la ele şi să reacţioneze la ele într-un mod flexibil care automat ia în  considerare contextul general. Cu siguranţă conştiinţa presupune un anumit set de instrumente mentale, cum ar fi atenţia, memoria etc. Când vrem să învăţăm ceva nou (mersul pe bicicletă de exemplu), practica este întotdeauna conştientă, este nevoie de atenţie şi sunt necesare multe resurse. Dar odată deprinsă o anumită abilitate, uităm de toate procesele de învăţare, iar abilitatea se cufundă rapid sub pragul conştiinţei, devenind o rutină rapidă şi eficientă. Însă ori de câte ori sistemul este confruntat cu un stimul nou sau dificil, spaţiul său global de lucru este activat şi reprezentat în conştiinţă, şi acesta este de asemenea punctul în care devii conştient de proces. Este uşor de imaginat cum indivizii cu aceste proprietăţi, poate cu puţin mai dezvoltate decât a celorlalţi din jur sau din alte specii, ar fi putut avea mai multe şanse de supravieţuire în trecutul îndepărtat, iar asta ar fi dus la o creştere a capacităţii cognitive pe termen lung.

Un aspect interesant al conştiinţei umane este că noi deţinem perspectiva experienţei conştiente de persoana întâi, experienţa conştientă a faptului de „a fi cineva”, practic apariţia unui automodel, o imagine interioară a organismului ca întreg a fost construit în interiorul modelului lumii. Părerea ştiinţifică din ce în ce mai larg acceptată este că tocmai creierul şi sistemul nervos este răspunzător de creearea unui model al lumii înconjurătoare, dar şi a unui automodel. Deci noţiunea de „eu” („sinele”) este o construcţie a creierului, cumva gradul lui de complexitate a ajuns la un aşa nivel încât se poate gândi la el însuşi; sau altcumva, nişte simpli atomi, căci din diferiţi atomi suntem noi şi creierele noastre alcătuiţi, au ajuns să se poată gândi la ei înşişi. Nu există o lume separată pentru suflet, nu există ceva suplimentar în creierul nostru precum un spirit sau suflet sau oricum s-ar denumi şi care să ne dicteze cum să acţionăm, sau o voce a conştiinţei noastre. Creearea unei limite sine-lume a început fizic, probabil cu dezvoltarea membranelor celulare, apoi a unui sistem imunitar capabil să identifice care celule din corpul cuiva aveau să fie tratate ca ale acelei persoane, iar mult mai târziu, sistemele nervoase erau în stare să reprezinte această distincţie sine-lume la un nivel superior, de exemplu ca limite trupeşti descrise de o schemă integrată dar încă inconştientă a corpului.

Creierul integrează datele primite pe canalele senzoriale într-un model global al realităţii şi o face în timp real, însă modelul global al realităţii construite de creierul nostru este actualizat cu o asemenea viteză şi cu asemenea acurateţe încât, în general, nu îl experimentăm ca model; imaginile generate de cortexul nostru vizual sunt actualizate mult mai rapid şi mai precis decât imaginile care apar în orice aparat sau model de realitatate virtuală. Am putea spune că trăim într-un spaţiu virtual, într-un model creat de creierul nostru, dar virtualitatea spaţiului e ascunsă, spre deosebire de un aparat de realitate virtuală în care imaginile sale întotdeauna vor părea artificiale. Interesant este că noi nu suntem de fapt niciodată în contact cu prezentul, pentru că însăşi procesarea de informaţie neurală durează un timp. Este nevoie de un anumit timp pentru ca semnalele să parcurgă calea de la organele de simţ până la creier, şi de un anumit timp până să fie procesate şi transformate în obiecte, scene şi situaţii complexe. Aşadar, strict vorbind, ceea ce experimentăm ca momentul prezent este de fapt trecutul.

Legat de durere şi experienţa subiectivă a durerii, sau experienţa subiectivă în general, se poate da ca exemplu experimentul neurologului VS Ramachandran cu durerile în membrul fantomă şi care „se mişcă” la experimentul cu cutia şi oglinda.

Puteţi urmări aici un filmuleţ legat de acest subiect.

Mi se pare atât de interesant că, deşi în mod clar mişcarea braţului amputat este doar o simulare, ceea ce s-a transformat într-o nouă posibilitate pentru creier i-a fost înfăţişat ca realitate persoanei din experiment. Mişcarea membrului-fantomă poate fi experimentată probabil la fel de realist ca şi restul corpului. Ceea ce experimentăm nu este realitate, ci realitate virtuală, o posibilitate. Iar felul în care înţelegem subiectivitatea reprezintă probabil cea mai profundă enigmă pe care trebuie să o dezlege cercetarea conştiinţei.

Articol scris de Raul Sandu!

2 comentarii

Filed under Medicină

2 responses to “Despre conştiinţă…

  1. „Este nevoie de un anumit timp pentru ca semnalele să parcurgă calea de la organele de simţ până la creier, şi de un anumit timp până să fie procesate şi transformate în obiecte, scene şi situaţii complexe. Aşadar, strict vorbind, ceea ce experimentăm ca momentul prezent este de fapt trecutul.” Asta se intampla si la scara mai mare – vezi paradoxul lui Olbers… sau la scara mult mai mica – biosemiotica.
    Suntem intr-un fel de Mandelbrot set (Welcome!) in care omul construieste intelesuri pentru sine si pentru altii… si are tendinta de a folosi chiralitatea si simetria – pentru ca gaseste confort in aceste idei (apropos de experiment) sau pentru ca se cauta pe sine in permanenta (feed-back loop)? … O cercetare a constiintei trebuie sa includa si experientele mijlocite de substante psihotrope?🙂 Poate…🙂 Spor la cautat!🙂

  2. presuracristi

    la faza cu timpul, se poate adauga si popunerea (daca nu ma insel a lui Libet) de „dat timpul inapoi” cu 200-300ms. de fapt, cred ca era propuerea lui Dennet ca nu exista timp definit in creier, tocmai pentru ca procesele sunt separate in timp, de aceeasi senzatia de timp este construita.. in rest, remarcau cu cosntructia de categorii in evolutie, ce construiesc apoi spatiul intern al constiintei, e cat se poate de relevanta. Asta nu explica insa punctul de vedere unitar (raportat la o singura persoana) al constintei. Stau acum si ma gandesc, poate ca pe alte planete, se formeaza si alte tipuri de „constiinte”, poate multiconstiinte, sau poate o alta forma complet diferta, pentru ca raportarea la obiectele din jur nu se face prin categorii, asa cum bine ai remarcat tu, sa zicem, se face prin procese.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s