1. Practice Karate because you enjoy it. If you do so, your happiness will be attainment of the goal you seek.
2. Focus on skill and conditioning, rather than rank and titles.
3. Try to get a little better every day.
4. Ask your Sensei if there is anything you can do to help him (or her).
5. Arrive at class early to help set up. Stay late to help put things away.
6. Try hard to get better at just one thing this year. If you can do that, you can apply what you learn to other aspects of Karate.
7. If you haven’t already done so, begin the serious study of body dynamics.
8. Pick one junior student at the dojo and make it your mission to help him (or her).
9. Be a positive influence in the dojo.
10. Be humble.
11. Be respectful of and kind to other people (whether they study Karate or not).
12. There is no end to improvement in Karate. Remember: not yet, not yet. Mada, mada, mada.
13. Try to win a tournament (just joking, unless you view daily life as a tournament).
14. Seek to dig deeper rather than climbing higher. The keys are inside you.
15. Learn something about other styles of Karate. At a certain point, styles become irrelevant.
16. Try to remain calm and focused the next time you are in a dangerous situation, like an earthquake, a hurricane, or a car accident. Be prepared.
17. Read a book about Okinawan history and culture.
18. If you can afford it, plan a vacation or stopover in Okinawa.
19. Don’t forget to spend time with and pay attention to your family.
20. Apply the principles of Karate in your daily life.
21. Enjoy Karate in 2012.

Thank you for reading this blog and for your kind words and support. I continue to work on myself.

Respectfully,

Charles C. Goodin

Povestea începe prin secolul XVI, când oamenii de ştiinţă ai vremii şi-au pus întrebări legate de modul în care vibrează o coardă de vioară în momentul în care este ciupită. Mai exact au încercat să descopere nişte ecuaţii care să descrie mişcarea, forma corzii în orice moment.

Vibraţiile corespunzătoare sunt unde sinusoidale, de forma curbei sinus. În 1714, matematicianul englez Brook Taylor a publicat formula frecvenţei fundamentale a corzii de vioară în funcţie de lungime, tensiune şi densitate. Mai târziu, matematicianul elveţian Leonhard Euler a elaborat ecuaţia de undă pentru o coardă, ecuaţie diferenţială ce guvernează rata de schimbare a formei corzii. Şi Daniel Bernoulli a rezolvat ecuaţia de undă, dar printr-o metodă complet diferită.

După ce vibraţiile corzii de vioară nu au mai constituit un mister, atenţia s-a îndreptat către alte instrumente, mai complexe, care pot vibra, de exemplu toba. Spre deosebire de o coardă de vioară, care este un obiect unidimensional, membrana tobei este o suprafaţă bidimensională, iar marginea e este reprezentată de un cerc, nu de două capete fixe ca în cazul corzii.

Ecuaţia de undă a început să fie folosită apoi peste tot, nu doar în domeniul muzical: pentru a se descrie formarea şi mişcarea valurilor, transmisia undelor sonore, apoi şi în teoriile electricităţii şi magnetismului.

Oameni ca William Gilbert, Benjamin Franklin, Luigi Galvani, Alessandro Volta au adus contribuţii importante la înţelegerea electricităţii şi magnetismului, însă Michael Faraday a demonstrat că magnetismul şi electricitatea constituie două aspecte ale aceluiaşi lucru, electromagnetismul. Faraday nu a fost matematician, însă puţin mai târziu, James Clark Maxwell a exprimat ideile lui Faraday în termeni de ecuaţii matematice pentru câmpurile magnetice şi electrice.

Din cele patru ecuaţii ale lui Maxwell s-a extras ecuaţia de undă, de unde s-a dedus existenţa undelor electromagnetice care se propagau şi cu viteza luminii, concluzia imediată fiind că lumina însăşi este o undă electromagnetică. Lucru remarcabil, având în vedere că până atunci nu se ştia ce este lumina şi că se propagă sub formă de unde. Şi încă şi mai remarcabil este faptul că descoperirea ecuaţiilor de undă, care descriau vibraţiile corzilor de vioară, au ajutat la înţelegerea faptului că electromagnetismul şi lumina s-ar fi putut propaga tot sub formă de unde.

Desigur că la început acestea nu erau decât nişte presupuneri deduse din ecuaţiile lui Maxwell. Mai târziu însă, în 1886, fizicianul german Heinrich Hertz a generat unde electromagnetice la frecvenţe radio, apoi Guglielmo Marconi a realizat cu succes prima telegrafie fără fir în anul 1895 şi a transmis şi recepţionat primele semnale radio transatlantice în 1901. Desigur că nu a mai fost decât un pas până la inventarea radarului, televiziunii sau benzilor video.

Articol scris  de Raul Sandu. Puteţi citi articolul şi pe www.StiintaAzi.ro . Capitolul din care am făcut acest rezumat face parte din cartea „Numerele Naturii” scrisă de Ian Stewart iar ediţia în limba română a apărut la Editura Humanitas.

In acest interviu, Sagan vorbeste despre importanta stiintei in societate si ca nu e ceva greu de inteles de catre publicul larg, despre importanta dovezilor si metodei stiintifice de cautare a adevarului, despre religie dar si despre boala de care suferea el, mielodisplazia (un fel de cancer al maduvei osoase). Chiar spune ca este foarte norocos caci boala sa intrase in remisiune in urma tratamentului. Din pacate a murit chiar in acel an, in luna decembrie, in urma unei pneumonii.

Mai jos puteti urmari prima parte a acestui interviu.

Articol scris de Raul Sandu.

De exemplu, daca intelegem fiecare detaliu al sonarului unui liliac, de la transmisia neuronala la anatomie si generarea sunetelor, inca mai avem nevoie de o explicatie evolutionista a functiilor sonarului si cum a aparut el, sau cum a fost modelat de selectia naturala. Desigur, o explicatie ar putea fi ca asa a fost proiectat de Dumnezeu, insa acest lucru nu aduce nici o informatie in plus. Este necesara o explicatie evolutionista a emotiilor? Ele sunt cu siguranta un produs al creierului, iar creierul este un produs al selectiei naturale.

Ce sunt emotiile?

Emotiile sunt niste moduri de operare specializate, modelate de selectia naturala in scopul ajustarii parametrilor fiziologici, psihologici si comportamentali ai organismelor astfel incat sa fie crescuta capacitatea de adaptare la diferite pericole sau oportunitati. Astfel, fiecare emotie corespunde unei anumite situatii care a aparut in mod repetat pe parcursul evolutiei. Iar tocmai aceste situatii si nevoia de a fi cat mai adaptat a dus la aparitia diferitelor tipuri de emotii ( frica, furia, bucuria, tristetea si iubirea). Dar sa le luam pe rand.

Frica: daca diferite emotii corespund unor diferite tipuri de situatii, diferite subtipuri ale fricii au fost modelate in functie de diferite tipuri de amenintari ( pradatori, inaltimi, persoane straine, diferite situatii sociale, boli etc).

Panica si agorafobia. Panica poate fi declansata de atacul unui animal sau om. Agorafobia este un subtip de frica ce apare in spatii deschise, in care un atac e posibil.

Modificarile fiziologice, adaptative care acompaniaza panica sunt: cresterea nivelului de glucoza in sange ca substrat metabolic, adrenalina inlatura moleseala, forta musculara crescuta faciliteaza actiunea, cresterea ratei respiratorii aduce un suplus de oxigen, cresterea coagulabilitatii previne eventuale pierderi excesive de sange. Panica alternaza cognitia si comportamentul, astfel ca mintea devine interesata doar de gasirea unor modalitati de scapare. Modificarile vocale si faciale solicita ajutor din partea cunostintelor sau rudelor.

Oamenii care in mod repetat traiesc senzatia de panica, dezvolta agorafobia- teama de spatii deschise, locuri in care frica intensa  a fost traita inainte etc. Aceste caracteristici ale agorafobiei sunt bine potrivite pentru a evita un atac intr.-un mediu periculos.

O persoana careia ii lipseste capacitatea de a se panica in situatii periculoase, in mediul natural are un dezavantaj selectiv. Orice om care ar sta mandru si fara frica in fata unui tigru probabil ca ar fi mancat de acesta.

Tulburarile de panica sunt boli ce rezulta din reglarea defectuoasa a panicii, dar panica in sine, la fel ca si tusea, un e o boala, ci un mecanism defensiv impotriva unor tipuri particulare de pericole.

Multora le este teama sa se afle in centrul atentiei. Situatiile ridicole in care ar putea fi puse astfel de persoane nu reprezinta doar un simplu discomfort; ele sunt amenintari serioase pentru succesul reproductiv. Pe de alta parte, teama de succes are uneori rol  adaptativ, de exemplu daca liderii exclud sau ii pedepsesc pe cei care ar reprezenta o amenintare a pozitiei lor.

Starea de spirit, dispozitia

Bucuria si tristetea sunt, alaturi de frica, principalele tipuri de emotii. Fericirea si tristetea sunt experiente umane universale modelate de selectia naturala pentru a creste adaptabilitatea in anumite situatii.

Fericirea e produsa de situatii care  adesea se coreleaza cu o crestere a succesului reproductiv: a fi admirat, a fi iubit, a avea copii, a-i privi cum cresc, a avea nepoti etc.

Tristetea, supararea sunt produse de situatii asociate cu o  adaptare proasta: starea de boala, pierderea statutului, pierderea resurselor, respingerea sociala, pierderea unui prieten sau a unei persoane iubite, moartea unui copil.

Un rol imediat si important al starii de spirit este ca actioneaza ca un motivator. Oamenii repeta actiuni care i-au facut fericiti in trecut si le evita pe cele care le-au adus amaraciune. La un nivel cognitiv s mai ridicat, oamenii isi planifica actiunile bazandu-se pe asteptarile lor privind starile emotionale care vor rezulta.

Caracteristicile starilor de fericire sau de tristete ofera indicii despre situatiile in care aceste stari ofera avantaje. O persoana fericita e energica, optimista, impunatoare, sociabila, dornica sa inceapa noi proiecte si face investitii substantiale in oameni si proiecte, cu incredere. Persoana trista e letargica, pesimista, umila, retrasa, excesiv de realista in legatura cu propriile abilitati, cu putina initiativa.

Situatiile in care aceste caracteristici ar putea creste adaptabilitatea nu sunt caracterizate de un succes sau esec imediate, ci de indicatori ai recompenselor din viitor pe unitate investita  iar raportul recompense disponibile/unitati investite corespunde starilor de bine sau de prost-dispunere. Cu siguranta ca e mai util pentru un organism sa-si regleze utilizarea energiei si investitiile sociale atunci cand vor fi recompensate bine in loc de atunci cand ar fi risipite fara vreun rezultat sau recompensa.

Articol scris pentru  de Raul Sandu. Puteti citi si pe www.StiintaAzi.ro

Bibliografie: Randolph M. Nesse – Human Nature, vol.1, pp.261-289

– Why we get sick

“Universul amniotic”-trecerea brusca de la starea de bine, din interiorul sacului amniotic si al uterului, unde copilul are tot ce ii trebuie, in mediul extern, urmare a contractiilor uterine si trecerii printr-un canal stramt, trebuie sa fie o experienta traumatizanta pentru bebelus care poate avea repercusiuni mai tarziu si poate fi responsabila de viziunile avute in preajma mortii.

Astfel de experiente au fost traite nu numai de oameni apartinand unor religii crestine traditionale, ci si de hindusi, budisti, sceptici. Sagan precizeaza ca aceste trairi s-ar putea sa fie exact ceea ce par a fi, constituind totodata o dovada in favoarea credintei religioase. Dar, in acelasi timp, ca om de stiinta, se gandeste daca nu sunt posibile si alte explicatii. Cum se face ca oameni de toate varstele si culturile au acelasi fel de trairi in pragul mortii?

Se stie ca astfel de trairi pot fi provocate cu ajutorul drogurilor psihotrope:

-         trairi care implica detasarea de corp sunt provocate de unele anestezice, cum ar fi ketaminele;

-         iluzia de zbor e indusa de atropina sau alti alcaloizi din belladonna;

-         MDA (2,4-metilendioxiamfetamina) tinde sa produca reamintirea unor trairi din tinerete si din copilarie, amintiri considerate ca fiind uitate;

-         LSD (acid dietil amid lisergic) induce senzatia de identificare cu universul;

-         DMT (dimetiltriptamina) produce senzatia de micsorare respectiv de dilatare a lumii.

O explicatie, insa destul de putin probabila, ar fi ca in apropierea mortii se secreta astfel de substante ce pot explica trairile respective. Insa o alternativa la aceasta ar fi ca fiecare fiinta umana, fara exceptie, a trait candva o experienta asemanatoare cu aceea a calatorilor care se reintorc de pe taramul mortii, cu senzatia de zbor, cu iesirea de la intuneric la lumina, o experienta in care, cel putin cateodata, se poate percepe vag o fiinta eroica, scaldata in lumina si in aureola. Exista o singura experienta pe care am impartasit-o cu totii si care corespunde acestei descrieri: nasterea.

Stanislav Grof, medic psihiatru, a folosit LSD-ul si alte droguri psihotrope in psihoterapie. Unul din efectele LSD-ului este ca pacientii isi puteau reaminti cu claritate trairile perinatale, adica si dinainte dar si de dupa nastere, caci desigur, creierul functioneaza si inainte de nastere, iar experiente considerate complet pierdute din memorie sunt totusi inmagazinate in neuroni.

Grof distinge 4 stadii perinatale:

-         stadiul 1: fericirea calma a copilului aflat in pantec, lipsit de teama, plasat in centrul unui mic univers cald si intunecat, beneficiind de tot ce are nevoie: hrana, oxigen, caldura;

-         stadiul 2: incep contractiile uterine. O presiune ingrozitoare se exercita asupra fetusului. Lumea binevoitoare se transforma brusc intr-o cosmica sala de tortura;

-         stadiul 3: este sfarsitul nasterii, cand capul copilului a patruns prin colul uterin, iar copilul poate vedea, chiar daca are ochii inchisi, un tunel luminos la un capat si lumea extrauterina stralucitoare. Pentru o creatura care pana atunci si-a dus traiul in intuneric, descoperirea luminii poate fi o experienta profunda, iar la un anumit nivel, chiar de neuitat. Si acolo, distinsi ca prin ceata din cauza rezolutiei slabe a ochilor noului nascut, se afla niste figuri de zei, inconjurati de cercuri de lumina-Moasa, Obstetricianul sau Tatal;

-         stadiul 4: perioada de dupa nastere, cand pruncul e infasat, imbratisat si hranit.

In cazul unui copil complet lipsit de alte experiente, contrastul dintre stadiile 1 si 2, si 2 si 4 trebuie sa fie adanc si izbitor, iar importanta stadiului 3 ca trecere intre agonie si starea de bine trebuie sa aiba o influenta puternica asupra modului in care copilul va vedea mai tarziu lumea.

Desigur, exista un loc de indoiala si o multime de alte intrebari care se pot pune: copiii nascuti prin cezariana sunt oare lipsiti de amintirea stadiului 2? Sunt copiii nascuti dupa contractii uterine severe induse de ocitocina mai susceptibili sa resimta povara psihologica a stadiului 2? Noii nascuti pot distinge imagini la nastere, sau sunt mai degraba sensibili doar la intuneric si lumina? Este oare posibil ca descrierea viziunii din preajma mortii, a dumnezeului difuz si stralucitor sa constituie o amintire perfecta a unei impresii imperfecte de la nastere?

Articol scris de Raul Sandu. Puteti citi si pe www.StiintaAzi.ro

“Stiinta este mai curand un mod de gandire decat un volum de cunostinte. Scopul ei este sa afle cum evolueaza lumea, ce legitati o guverneaza, sa patrunda in conexiunile lucrurilor- de la particule subnucleare pana la organismele vii, la societatea umana si de acolo, la intregul cosmos”-Carl Sagan, “Creierul lui Broca”.

Cartea cuprinde 5 părţi şi 25 de capitole şi este o colecţie de idei, fiecare capitol putând  fi citit independent.

În primul capitol, care poartă titlul cărţii, Sagan vorbeşte despre o vizită a sa la „Muzeul Omului” din Paris; trece în revistă diferite cranii şi schelete de hominizi precum Homo habilis sau Australophitecus sau rămăşiţele neanderthaliene sau ale oamenilor de Cro-Magnon, ajungând la un dulap cu mai multe rafturi pe care se găseau creiere conservate. Printre acestea dă peste creierul lui Paul Broca, chirurg, neurolog şi antropolog al sec.XIX, o personalitate importantă în dezvoltarea medicinii şi antropologiei, fondatorul neurochirurgiei moderne. Trecând în revistă şi pe scurt câteva aspecte din viaţa acestuia, Sagan pune accentul apoi pe importanţa ştiinţei, pe impedimentele pe care diferiţi oameni de ştiinţă le-au avut, inclusiv Broca, din cauza prejudecăţilor vremii.

În finalul capitolului, autorul vorbeşte despre riscurile pe care cercetarea le poate avea (ex: dezvoltarea armelor nucleare) însă spune că cea mai bună cale pentru a evita abuzurile este de a ridica nivelul general de pregătire ştiinţifică al populaţiei, pentru ca implicaţiile unor astfel de investigaţii să fie înţelese.

O idee a capitolului 2 este despre capacitatea noastră de a cunoaşte Universul. Fiinţele umane sunt profund interesate să găsească regularităţi şi legi naturale. Iar tocmai restricţiile pe care le observăm (de exemplu că nu toate orientările unei molecule sunt posibile) fac lumea mai cognoscibilă. Fiecare restricţie corespunde unei legi a naturii, unei regularităţi a universului. Un univers în care totul ar fi cunoscut ar fi static şi plicticos; unul incognoscibil nu ar fi un loc potrivit pentru o fiinţă gânditoare. Universul ideal pentru noi este însă foarte asemănător cu cel în care trăim.

Capitolul 3 este dedicat vieţii lui Einstein. Am reţinut un citat privind vederile lui asupra religiei şi politicii. Einstein fusese dirijat către religiozitatea convenţională „de maşina tradiţională de făcut educaţie, de către stat şi de către şcoală”, dar la vârsta de 12 ani această cale se sfârşeşte brusc: „În urma lecturii cărţilor de ştiinţă popularizată, am ajuns la convingerea că multe dintre istorioarele Bibliei nu pot fi adevărate. Drept consecinţă, am ajuns la o liber-cugetare fanatică, asociată cu impresia că tineretul este în mod intenţionat înşelat de stat şi amăgit cu minciuni; zdrobitoare impresie! Datorită acestei experienţe am început să privesc cu suspiciune orice fel de autoritate, manifestând scepticism faţă de convingerile care predominau în fiecare mediu specific; această atitudine nu s-a mai schimbat niciodată, nici măcar atunci când ajungând la păreri mai clare cu privire la conexiunile cauzale, şi-a mai pierdut din trăirea iniţială”.

Partea a 2-a se numeşte „Paradoxişti” iar autorul subliniază aici cât de important este să fii sceptic şi comentează diferite fenomene supranaturale şi pseudoştiinţifice precum: spiritismul, fenomenul OZN, misterul triunghiului Bermudelor, visurile prevestitoare, proiecţia astrală (acel sentiment pe care unii oameni aflaţi de exemplu în moarte clinică pretind că l-au avut, anume că sufletul lor s-a despărţit de corp şi s-a ridicat în sus, spre tavan), şarlatani şi mincinoşi ai istoriei precum un anume Alexandru din Grecia Antică vânzător de oracole, uriaşul din Cardiff, cazul calului Hans cel Deştept din Germania începutului de secol XX care putea citi, socoti ba chiar demonstra o profundă cunoaştere  a treburilor politice.

Apoi explică de ce oamenii sunt predispuşi să creadă asemenea lucruri: „dacă proiecţia astrală ar exista, atunci ar fi posibil ca o parte gânditoare şi simţitoare din mine să-mi părăsească temporar corpul şi să călătorească fără efort spre alte locuri: îmbucurătoare perspectivă! Dacă spiritismul ar fi adevărat, atunci sufletul meu ar supravieţui morţii trupului-iată o idee reconfortantă. Dacă ar exista percepţii extrasenzoriale, atunci mulţi dintre noi ar poseda talente ascunse care trebuie numai să fie puse la treabă ca să ne facă mai puternici. Dacă astrologia ar  fi adevărată, atunci soarta şi personalitatea noastră ar fi intim legate de restul cosmosului”.

În capitolul 7 („Venus şi dr.Velikovsky”), Carl Sagan face o analiză critică a cărţii „Lumi în ciocnire” a lui Velikovsky. Teza centrală a acestei cărţi afirmă că principalele evenimente din istoria Pământului şi a altor planete din sistemul nostru solar au fost dominate de catastrofism şi nu de uniformism. Uniformiştii (ex: James Hutton, Charles Lyell) susţin că formele de relief de pe Pământ sunt rezultatul unor procese pe care le observăm şi astăzi dar care au necesitat imense intervale de timp. Catastrofiştii susţin, din contră, că nişte împrejurări violente, puţine la număr, şi desfăşurate pe intervale mult mai scurte de timp, ar fi cauza reală. Catastrofismul îşi are originea în părerile acelor geologi care au acceptat interpretarea literală a Genezei, în speţă relatarea despre potopul lui Noe.

Partea a 3-a, „Vecinii noştri din spaţiu”- e dedicată sistemului nostru solar; descoperirea şi acumularea progresivă a unor cantităţi tot mai mari de informaţii ( de la observarea cu ochiul liber sau cu telescopul la sonde spaţiale care au luat fotografii de aproape) despre planete şi sateliţii lor a dus la o înţelegere din ce în ce mai bună a sa. Apoi Sagan spune în concluzia primului capitol că peste mai multe secole, când problemele noastre politice şi sociale foarte acute vor fi uitate, vremea noastră va fi amintită mai ales pentru faptul că aceasta este epoca în care locuitorii Pământului au stabilit primul contact cu cosmosul înconjurător.

Denumirea diferitor sateliţi ai planetelor sau formelor de relief de pe acestea sau aceştia (Lună, Marte, Mercur, Titan etc.): iniţial s-au folosit nume de astronomi sau zeităţi antice, apoi pe măsură ce craterele şi munţii descoperiţi s-au înmulţit, s-au utilizat şi nume de scriitori, poeţi, biologi sau personalităţi din alte domenii.

Capitolul 13 este dedicat satelitului planetei Saturn, Titan. El ar putea fi obiectul de la exteriorul sistemului solar cel mai uşor de explorat: corpurile cereşti aproape lipsite de atmosferă cum ar fi Io şi asteroizii pun problema dificilă a coborârii line, în lipsa frânării atmosferice. Pe corpurile uriaşe ca Jupiter şi Saturn acceleraţia cauzată de gravitaţie e atât de mare iar creşterea densităţii atmosferice atât de abruptă încât e dificil de conceput o sondă care să nu ardă complet în timpul pătrunderii în atmosferă. Titan are însă o atmosferă suficient de densă şi o gravitaţie destul de joasă. Iar în pofida temperaturii joase nu e imposibil să existe viaţă biologică pe Titan, a cărei atmosferă conţine azot, argon, metan şi hidrogen.

Următorul capitol abordează problema modificărilor climatice la scara timpului geologic:

-         forma orbitei Pământului, înclinaţia axei sale de rotaţie şi precesia acestei axe variază de-a lungul unor perioade mari de timp şi pot fi făcute responsabile pentru cel puţin câteva grade din variaţiile temperaturii;

-         variaţiile albedoului (factorul de reflexie, sau ce procent din lumina solară este reflectată): de exemplu prin injectarea unor cantităţi masive de praf în atmosfera terestră printr-o explozie vulcanică albedoul creşte iar temperatura scade;

-         este posibil ca Soarele să aibă o strălucire variabilă; teoriile evoluţiei solare spun că Soarele a crescut mereu în strălucire de-a lungul mai multor miliarde de ani.

Tot aici sunt analizate şi posibile explicaţii ale modificărilor de climă de pe Marte (mai ales dacă se presupune că în trecut clima era mult diferită, chiar ar fi putut exista râuri de apă curgătoare, aşa cum arată fotografiile luate de la suprafaţa planetei).

Într-un alt capitol („În căutarea inteligenţei extraterestre”, un grup de oameni de ştiinţă, printre care şi Carl Sagan au încercat să estimeze numărul de civilizaţii avansate din punct de vedere tehnic din galaxia noastră. Prin mai multe calcule a rezultat că numărul de civilizaţii tehnice se ridică la aproximativ un milion. Un milion de civilizaţii este un număr atât de mare încât îţi taie răsuflarea. Totuşi în Calea Lactee există circa 250 de miliarde de stele şi chiar dacă ar exista un milion de civilizaţii, ceva mai puţin de o stea din 200000 ar avea o planetă locuită de o civilizaţie avansată.

In ultima parte a cărţii, Sagan abordează tema religiei şi a credinţei în Dumnezeu. El afirmă că credinţa în Dumnezeu depinde foarte mult de semnificaţia atribuită acestui cuvânt. Apoi afirmă ca religiile fie nu fac afirmaţii care să poată fi verificate, fie modifică repede doctrina după infirmare.

Andrew Dickson White, fondatorul şi primul preşedinte al Universităţii Cornell, a fost de asemenea autorul unei cărţi („Lupta ştiinţei cu teologia în creştinism”), considerată la vremea ei atât de scandaloasă, încât, la publicare, coautorul cărţii, a cerut să i se omită numele. White a descris în carte lunga şi dureroasa istorie a afirmaţilor eronate pe care le-a făcut religia despre natura lumii, arătând că atunci când oamenii au cercetat nemijlocit natura lumii înconjurătoare şi au descoperit-o ca fiind diferită de afirmaţiile doctrinare, ei au fost persecutaţi, iar ideile lor indexate.

Devotamentul Universităţii Cornell faţă de cercetarea liberă şi nesectară a fost considerat în ultimul sfert al secolului XIX atât de criticabil, încât preoţii îi sfătuiau pe absolvenţii liceelor că e mai bine să renunţe la studiile superioare decât să meargă la o instituţie de învăţământ atât de lipsită de pioşenie.

Ideea microintervenţiei divine în treburile oamenilor a fost folosită adesea pentru a sprijini convenţile sociale, politice şi economice existente. Circula ,de exemplu, ideea „Drepturilor divine ale regilor”: dacă ideile revoluţionare ale cuiva erau îndreptate să zicem, împotriva lui George al III-lea, acel cineva se făcea vinovat de blasfemie şi lipsă de pioşenie sau crime de natură religioasă sau trădare.

Apoi Sagan precizează că, ideea că religia este un corp de credinţe imune la critică, fixate o dată pentru totdeauna de un fondator, semnează condamnarea la dezintegrare pe termen lung a religiei, mai ales în vremurile noastre. Sagan mai crede că ar fi bine dacă religiile ar promova ele însele o anumită doză de scepticism în legătură cu propriile lor fundamente.

Articol scris de Raul Sandu. Puteti citi si pe www.StiintaAzi.ro